Recenzie Călător prin Viață de Gheorghe Constantinescu

Descrierea cărții:

Am descoperit că de cele mai multe ori este nevoie să ajung în cel mai jos punct al existenței mele pentru a îndrăzni să fac lucrurile diferit, să-mi urmez vocea inimii, să descopăr cât de minunat sunt și cum îmi pot aduce cu adevărat contribuția pe drumul vieții. Cele mai multe schimbări mi s-au născut din suferință, de aceea consider o adevărată binecuvântare scânteia care m-a transformat și m-a ajutat să accesez cele mai ascunse sfere ale propriului meu suflet. Pe parcursul vieții am cunoscut și binele și răul, iubirea și dezamăgirea. N-am știut niciodată ceea ce-mi rezervă viitorul, însă am avut certitudinea că pe tot parcursul călătoriei “cineva” m-a însoțit mereu – și atunci când am fost fericit, dar și atunci când am fost căzut la pământ. Cineva mi-a iertat întotdeauna rătăcirile și m-a așteptat să revin pe drumul bun. Cineva m-a iubit mereu, iar acel cineva este Dumnezeu.

Comanda cărților se poate face la numărul de telefon: 0765030943.

Cartea Călător prin viață își respectă titlul și se ridică la înălțimea așteptărilor, prezentând exact parcursul autorului de la primele luni de viață, începând cu primii pași, până în prezent, câteva decenii mai târziu, când prin prisma experienței și maturității, acele momente frumoase sunt apreciate și văzute cu alți ochi. Este o autobiografie scrisă într-un ton liniștitor, cu un amestec de speranță pentru viitor și nostalgie după trecut. Dacă prima parte este o cronologie a momentelor cheie în care ajungem să facem cunoștință cu omul din spatele cărții, autorul a nu mai puțin de 18 cărți, în a doua parte primim concluziile, învățăturile și lecțiile pe care viața ne învață.

Autorul este deschis și onest, ca într-un jurnal, invitându-ne încă de la primele rânduri să explorăm mediul din care provine, un sat ce oferă un spectacol vizual și auditiv inedit, un sat cu oameni muncitori, simpli, onești și cu frică de Dumnezeu, numit Mădularii din Cernișoara vâlcii. Acolo ne încântăm cu imaginile tipice satelor tradiționale românești din anii 70-80, când copiii nu aveau telefoane, ci cărți, iar interacțiunile dintre cei mici se desfășurau pe ulițele din sat, fără internet, doar cu entuziasm, poftă de viață și multă energie. Este greu de imaginat pentru cei care nu au avut ocazia să le trăiască, fiindcă acești treizeci de ani, o perioadă relativ scurtă totuși, separă două lumi complet diferite. De acolo pornește povestea vieții sale, care ne poartă prin tinerețe, studenție, apoi cariera profesională, militară și viața familială.

Este imposibil să citești această carte și să nu înveți nimic din ea. Înveți și ești încurajat să devii un om mai bun, să ajungi acolo unde îți dorești, să alegi să te bucuri de ceea ce este în jurul tău. Vei învăța despre ambiție, realizări, bucurie, recunoștință dar și dezamăgire sau tristețe. Poți să petreci câteva ore și să îți aduci rememorezi de unde ai plecat, unde ai ajuns și încotro te îndrepți, ce oameni ai întâlnit și cum te-a influențat fiecare, dar în același timp beneficiezi de o nouă perspectivă din exterior care îți sugerează ce este cu adevărat important în viață, pentru că suntem atât de ocupați cu grijile din jur, încât uităm să facem cel mai important lucru: să trăim. Vă invit în continuare să citiți un interviu cu autorul cărții, Gheorghe Constantinescu, căruia îi mulțumim că și-a făcut timp să ne ofere aceste răspunsuri.

Comanda cărților se poate face la numărul de telefon: 0765030943.

Interviu cu autorul cărții, Gheorghe Constantinescu📚

  • Ce ne puteți spune despre dumneavoastră și noua carte?

M-am născut în ziua de 24 mai 1966 într-o familie demnă de ţărani de frunte ai comunei Cernişoara, Jud. Vâlcea, care a reuşit să crească cei trei copii într-un climat propice formării unei educaţii alese. Aproape neobservabil, anii copilăriei aveau să mă urmărească toată viaţa, iar acea uliţă-cătun din Mădularii Cernișoarei n-a fost decât fereastra prin care am privit pentru prima dată lumea cu ochi întrebători şi care   mi-a deschis apoi largi orizonturi ale cunoaşterii. Atmosfera familială a avut un rol hotărâtor în formarea mea intelectuală de mai târziu. În casă, atât în cea a părinţilor cât şi cea a bunicilor dinspre tată, am înţeles cultul pentru strămoşii familiei noastre şi am fost pregătit pentru viaţă. Mă socotesc fericit pentru faptul de a fi cunoscut de-a lungul vieţii oameni de seamă. Ei m-au ajutat foarte mult în drumul meu. Mi-au dăruit experienţe minunate şi au răspuns în acest fel dificilelor întrebări cu care  m-am luptat vreme de mulţi ani.

În continuare o să vă vorbesc despre mine, cel de astăzi, așa cum sunt, despre o parte a mea care este mai mult a emoțiilor, a dorurilor, a sufletului. Sunt eu, mai senin, mai prăpăstios, mai vesel, mai trist; sunt eu așa cum simt să fiu. Și, cumva, dacă e ceva ce anii mi-aduc, e senzația că este bine să fiu așa cum sunt.

Las adesea sufletul să curgă prin stilou, așa cum simte, așa cum e, dezgolit de rațiune. Pentru că îmi doresc să fac acest lucru, am nevoie să scriu așa cum simt, despre bune și rele, despre tristeți și disperări. Mă războiesc cu drumurile mele, mă împiedic, urlu-n mine cu durere surdă, apoi continui să cred, să doresc, să sper și să trăiesc. E viața mea, sunt eu și sunt și bucurie, și zbor, așa cum sunt și tristețe, și dor. Și mi-e și bine, așa cum mi-e și rău. Și plâng și mă plâng, dar mă și bucur. Învăț, mă învață viața să-mi calmez furtunile, să-mi domolesc așteptările, să-mi trăiesc mai cu chibzuință alergările sufletești.

Mă înspăimântă ideea de a fi neputincios, de a privi un lucru, o situație, un moment fără a putea face nimic pentru a-l schimba. Mă înspăimântă faptul că deseori, realitatea mă ajunge din urmă și îmi arată cât sunt de “mic”… pentru că da, uneori, nu e vorba doar de voință. Uneori, oricât de mult aş vrea să fie altfel, nu îmi stă în putință să pot schimba acel ceva.

Îmi place viața, îmi place să mă simt bine, să fac ce-mi place, să am în preajmă oameni alături de care mă pot dezvolta. Mi-ar place să dansez, dar nu prea ştiu; îmi place muzica bună, pe care nu pot să o trăiesc decât dacă o cânt, chiar dacă nu am cine știe ce voce. Îmi plac concertele, în special concertele lui Andre Rieu și după ce le vizionez, mă simt plin de viață. Îmi place romantismul, dar nu dus la extrem; îmi plac săruturile pe frunte și îmbrățișările lungi.

Aşa mă văd eu şi cred că ăsta sunt… Am să fac o paranteză spunând că dintotdeauna mi-a plăcut să citesc. Pentru mine o carte bună înseamnă o mică fericire. E un lucru pentru care îmi găsesc mereu timp și atunci când citesc intru cu totul în acel univers. Da, mi-a plăcut dintotdeauna să citesc, dar nu m-am gândit vreodată că o să pot scrie. Mi-am închipuit că îți trebuie multă imaginație, lucru de care nu duc lipsă. Apoi, cu timpul, mi-am dat seama că pentru a scrie trebuie să simți, să trăiești, să suferi, să iubești, să fii dezamăgit, să fii fericit, să râzi, să plângi, să fii tu  însuţi. 

Cum a luat naştere cartea Călător prin viață?

De când mă ştiu scriu, nu vorbesc prea mult, însă gândurile mi le notez în ascuns. Am atâtea de comunicat celorlalți… Am trăit într-un timp scurt cât alţii într-o viaţă, şi ceea ce am de zis este expresia trăirilor, a fiinţei şi a experienţelor mele de viață. Merită să vorbesc despre ceea ce am trăit, despre ceea ce sunt eu, despre descoperirea, identificarea, realizarea de sine, despre procesul maturizării şi devenirii mele. Şi toate acestea, din dorinţa de a da un sens vieţii, din sentimentul că pot să scriu…

Am scris această carte din legătura mea cu aproapele, din legătura aproapelui cu mine, din relaţia specială cu cărţile citite, care nu doar că mi-au ţinut companie, dar m-au creat și conturat. Vorbesc de cărţile de referinţă, pe care nu încetez niciodată să le citesc, mă întorc la ele de fiecare dată când îmi lipseşte curajul de a continua; din nevoia de a vorbi despre gândurile şi sentimentele mele, din dorinţa de a ajunge, prin cititor, mai aproape de mine.

Cartea – “Călător prin viață”, se prezintă ca un jurnal deschis publicui larg, un loc unde  intrând te poți regăsi pe tine sau poți regăsi răspunsuri la întrebări care te frământă. Și asta pentru că oamenii sunt asemănători, când vine vorba de trăiri. În sine, cartea e structurată pe două parti. Prima parte, numită “Între răsăritul și apusul vieții mele”, scoate în evidență episoade din viața mea, iar cea de-a doua,  intitulată “Viața ca o școală”, evidențiază lecțiile învățate de mine de-a lungul vieții mele.

Consider această carte ca fiind o încăpere a sufletului meu, unde cei care intră au ocazia să vadă câte s-au strâns până acum acolo

Viața mi-a fost ca o școală în care am venit să învăț, iar experiența acumulată, înțelepciunea plătită cu un preț, uneori mult prea mare, o împărtășesc și altora. După tot ce am învățat prin propria experiență, după tot ce am văzut în jur și am analizat cu ochi curioși și flămânzi, din dorința de a înțelege care-i răspunsul la eșecurile trăite în tăcere, după teancuri de cărți citite și mii de ore dedicate acestui subiect prioritar, viața mea, într-un final a început să-mi văd, pe rând, greșelile.

Încă învăț, am făcut greşeli, încercând să nu le mai repet niciodată vreuna. La fiecare greşeală, am plătit un preț; uneori foarte mare, pentru că viața mi-a fost un şir de greşeli şi lecții. Şir care s-a terminat atunci când n-am mai putut asimila şi accepta învățăminte. Este de-a dreptul uluitor câte învăţături am deprins la această şcoală a vieții. Aici mereu a trebuit să fiu prezent, indiferent dacă eram bolnav. Această şcoală mi-a oferit prieteni și mi-a înnobilat sufletul. Modestia și cumpătarea m-au făcut să nu rămân repetent la şcoala vieţii, m-au  determinat să susţin cu brio examenele ei…

Așa cum am amintit, viața mi-am trăit-o și cu bune și cu rele… Uneori m-a lovit atât de rău, încât nu credeam că mă voi mai ridica vreodată. Dar am sperat și am gândit că “după furtună vine și vreme bună”. După astfel de experiențe ale vieții mele am căutat și mai mult să fac bine, să fiu bun și plăcut pentru cei din jur, să-mi fac prieteni adevărați care să-mi fie alături în momentele grele pentru ca, în felul acesta, atunci când nu voi mai fi, cei dragi să rămână cu amintirea în suflet și cu numele meu pe buze…

  • Cum ați reușit să scrieți 18 cărți și care ar fi favorita dumneavoastră?

Mai întâi vreau sa vă spun cum m-am apucat de scris… Cu toată sinceritatea vă spun că cel mai mare dușman, în calea viselor mele, pe care l-am cunoscut în toată splendoarea lui, a fost timiditatea. Timiditatea era cea care mă ducea spre prăpastie, pentru că ea îmi bloca inițiativa, era cea care îmi bloca acțiunea. A trebuit să treacă ceva timp ca să înțeleg că nu am cum să fac lucruri noi, că nu am cum să evoluez, dacă sunt atât de timid; a trebuit să lupt mult cu aceasta pentru a o depăși. Într-un final a venit și ziua în care am conștientizat că timiditatea poate fi „o mare sursă de înțelepciune” că poate să mă ajute să îmi activez niște resurse nebănuite, niște abilități pe care nu le vedeam.

Depășind timiditatea, am găsit un nou mod de a face ceea ce-mi place, ceea ce-mi aduce beneficii, ceea ce-mi ameliorează calitatea vieții, ceea ce-mi este cea mai fericită alternativă și cea mai bună alegere a vieții mele. Acest ceva care mi-a schimbat viața, care merită întreaga mea recunoștință, care m-a făcut să rămân pe drumul meu, care m-a făcut să ies din anonimat se numește-scris.

Scrisul nu mi-a fost ceva ușor, nu mi-a fost nici ceva imposibil, iar faptul că şi alţii înaintea mea au reuşit, m-a motivat să încerc și eu. Pentru a reuși să scriu, nu a trebuit să renunț la visele mele, a trebuit să le transform în obiective și obiectivele în realitate. Să am credința și convingerea că pot scrie, că pot fi insistent și nu pot renunța, pentru că virtutea abia așteapta să fie trezită. Noua abilitate, despre care habar nu aveam că o posed aștepta să fie scoasă la lumină, cultivată și folosită în favoarea mea

Mereu mi-a fost frică să scriu. Îmi era frică să nu greșesc, căci mereu am fost mult prea serios pentru vârsta mea și preferam să nu scriu decât să o fac greșit. Începusem să-mi fac discursuri și scriam numai idioțenii, dar cel puțin scriam. Și de aici a început totul. Doamne, cât uram compunerile în şcoala primară! Până-ntr-a patra, mi le făcea mai mult mama. Nu, nu mă ajuta, mi le dicta. Nu pentru că n-ar fi încercat prin tot felul de metode ingenioase, numai de ea ştiute, să mă facă să particip cât de puţin la procesul creativ, ci pentru că nu eram în stare. Doamne, cum mă mai perpeleam când venea după-amiaza în care trebuia să scriu compunerea pentru a doua zi! Ştiam că nu sunt în stare să scriu două vorbe, cum ştiam că voi sfârşi prin a-mi dezamăgi mama pentru a mia oară și că voi scrie din nou după dictare.

În clasa a IV-a, s-a petrecut miracolul. Nu ştiu cum s-a declanşat în mine dorinţa pentru scris care, mai târziu, s-a transformat în pasiune, dar am reuşit să scriu singur o compunere. Dumnezeule mare! O compunere izvorâtă din capul meu cap-coadă! Fără pic de intervenţie a mamei. Compunere care a fost una dintre cele mai bune din clasă, iar domnul învăţător  mi-a lăudat-o în toată şcoala. Tare mândru am mai fost de mine! Întâia confirmare că nu sunt chiar atât de slab şi că mintea mea este capabilă să creeze. Era o ușurare pentru universul meu de copil. După ce am terminat şcoala generală, am căpătat  încredere în mine, iar în timpul liceului și-au făcut loc eseurile.

Acum sunt conştient că scrisul, pe care l-am început cu ani buni în urmă, îmi creează un anumit nivel de vulnerabilitate. Însă, în același timp, îmi stimulează curajul. Într-o anumită măsură, e tipul acela de curaj prostesc când ieși cu mâinile goale în fața unui șir de oameni pregătiți să arunce cu pietre în tine. Știu că mă citesc și oameni care nu îmi sunt foarte apropiați și ei văd aici o altă față a mea. Mă citesc și oameni care nu-mi sunt prieteni, care nu-mi doresc binele, dimpotrivă, au gânduri destul de negative la adresa mea. Înțeleg că e firesc să nu mă placă toată lumea și că în fața unor astfel de oameni probabil că par slab și numai bun de pus la zid, că asta e cel mai ușor de făcut… de judecat pe alții. Dar mă citesc și oameni cărora le e drag de mine, pentru faptul că scriu așa, cu bucăți direct din sufletul meu.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, într-adevăr am scris 18 cărți, dar le-am scris în timp, și am avut de partea mea un aliat fără de care nu reușeam. Cine   mi-a fost acest aliat? Cine altcineva, dacă nu timpul! Sistemul mi l-a făcut aliat, pentru că în anul 2007, la vârsta de 40 de ani, am ieșit la pensie din Ministerul Apărării Naționale cu gradul de colonel-inginer. De atunci, având de partea mea timpul, am început să public masiv. Am publicat și înainte de a ieși la pensie câteva cărți și articole în reviste de specialitate, dar marea majoritate le-am publicat după anul 2007.

Dintre cele 18 cărți publicate, favotita îmi rămâne “Povestea copilăriei mele”. Am adunat pe filele ei toată strălucirea localităţii mele natale–Cernișoara Vâlcii situată în regiunea dealurilor subcarpatice din porţiunea sudică a curburii Carpaţilor şi totodată toată frumuseţea copilăriei mele. Pentru mine locul meu natal este altarul copilăriei mele, altarul pe care s-au jertfit cei mai frumoşi şi fericiţi ani. Această jertfă m-a pregătit pentru a deveni omul care sunt astăzi. Satul meu natal-Mădularii Cernișoarei mi-a pus în suflet dorul, cuvântul, jocurile copilăriei, cântecul, poveştile, dansul clipelor, mama, credinţa şi toate împreună cartea, cartea vieţii mele, altarul pe care s-a zidit bucată cu bucată spre a deveni cel de astăzi. Cartea “Povestea copilăriei mele“, conține multe amintiri   dintr-o copilărie minunată și, în ea, oricine poate regăsi, măcar pentru câteva clipe, propria copilărie.

  • Știu din “Călător prin viață” că ați descoperit la o vârstă fragedă plăcerea lecturii. Ce cărți v-au impresionat?

Mi-aduc aminte de momentul când am pus mâna pe prima carte. Încă îmi amintesc cu nostalgie titlul “Basme”. Chiar dacă încă erau ilustraţii, scrisul era de asemenea prezent. Am răsfoit acea carte de nenumărate ori cu bucurie şi mândrie că pot citi. Începusem să tot fac rost de cărţi (pentru că familia mea nu poseda bibliotecă). Eram încă destul de mic să realizez cât de important este pe viitor să citesc, pentru a-mi îmbogăţi vocabularul. Am început mai mult să citesc de unul singur, când tot observam la şcoală o colegă de clasă care venea zilnic cu câte-o carte diferită şi citea în fiecare pauză. Părea ca şi cum în clasă se aflau doar ea şi cartea, nimeni altcineva în jurul ei. Eram fascinat cum poate cineva să fie atât de concentrat şi prins în întâmplările cărţii, încât nici măcar zgomotul asurzitor nu o deranja. Acela a fost momentul în care am realizat că a citi trebuie să însemne mai mult decât îmbunătăţirea vocabularului. Și am început să citesc! Înţelesesem acum că cititul îmi oferea posibilitatea de a trăi experienţe pe care poate nu aveam şansa să le trăiesc eu însumi în această viaţă. Pe lângă asta, îmi oferea cunostiinţe şi îmi dezvolta modul de a gândi. Ajunsesem să iubesc cititul, iubeam să văd puţinele cărţi pe care le aveam, frumos aranjate pe raft, unele aşteptând să fie citite altele stând acolo liniştite deoarece ele fuseseră deja răsfoite şi îmi oferiseră poveştile lor.

A venit şi vremea liceului când cartea a jucat un rol foarte important. A fost ca o comoară fără preţ, m-a făcut să mă bucur, să râd şi să plâng; mi-a dezvoltat vocabularul şi nu numai, m-a făcut să fiu mai bun. Lectura din perioada de liceu, m-a ajutat să comunic cu cei din jur, m-a învățat să gândesc, mi-a îmbogățit cunoştiintele despre viaţă si lume, mi-a modelat caracterul, mi-a fost cea care m-a ajutat cel mai mult în viaţă.

Îmi aduc aminte cu drag, zâmbind și oftând, de copilăria inocentă pe care am trăit-o. Este vorba despre acea perioadă în care amintirile lui Ion Creangă mă făceau să râd cu lacrimi, poeziile lui Mihai Eminescu atingeau poetul din mine, iar Făt Frumos din lacrimă rămânea cel mai frumos basm citit de mine. Cărțile mi-au adus multe clipe de fericire în copilărie și adolescență, m-au făcut să visez cu ochii deschiși la peisaje, aventuri fabuloase, personaje puternice și neînfricate. Mi-e foarte greu să fac o selecție, pentru că sunt multe cărți care m-au impresionat în copilărie.  Amintesc numai câteva dintre ele: Povești, povestiri, amintiri, de Ion Creangă; Momente și schițe, de Ion Luca Caragiale; La Medeleni, de Ionel Teodoreanu; Poezie și proză, de Mihai Eminescu; Pagini alese, de Vasile Alecsandri; Moromeții, de Marin Preda; Romanul adolescentului miop, de Mircea Eliade și lista poate continua. Pot afirma, fără să greșesc, că aceste cărți citite în timpul copilăriei mele au fost niște cărți foarte emoționante și copleșitoare prin semnificația lor care mi-au făcut sufletul să vibreze…

  • Cum am putea să îi încurajăm pe cei mici să citească și ei mai mult?

Părerea mea despre copiii de astăzi este că nu mai au copilărie. Trăiesc în spaţii închise, limitate aproape tot timpul, în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind cu prieteni de peste “mări şi ţări”, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta, sau o “expediţie” prin pădurile din apropiere. Copiii noştrii trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monştrii imaginari, filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă nicio coardă a sufletului lor… Este de datoria noastră să le povestim că se poate şi altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puţin confortabil şi automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumnezeu. Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezăm cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine. Şi dacă nu putem sau nu ştim să facem asta, este de datoria noastră de a-i aduce şi de a retrăi alături de ei magia basmului. Să ne îngrijim în a le prezenta cititul ca pe o activitate plăcută de petrecere a timpului liber, să ne facem timp pentru a le supraveghea lectura, să le explicăm pe înțelesul lor relațiile dintre cuvinte, să le facem lectura creativă. Să nu uităm că exemplul personal este cel mai important, așa că nu trebuie să uităm să-i oferim copilului un model de părinte cititor

  • Având atât pregătire cât și o carieră militară impresionantă, vă întreb, credeți că prin evoluția tehnologiilor militare ne îndreptăm spre o lume în care pacea este permanent asigurată sau dimpotrivă?

Înainte de a vă răspunde concret la întrebare, vreau să scot în evidență experiența mea în domeniul amintit de dumneavoastră. Și încep cu începutul, și anume că în anul 1984 am susținut examenul de admitere la Academia Tehnică Militară/Secția Tehnică de Artilerie şi Rachete, specializare inginer în Armament si Rachete, în urma căruia am fost admis cu o notă destul de mare. În anul 1989, tânăr locotenent inginer fiind, am fost numit în funcția de Locțiitor Tehnic al Comandantului Divizionului 224 Artilerie Antitanc din cadrul Diviziei 1 Mecanizate “Tudor Vladimirescu” din București. Până în anul 2007 am condus şi coordonat structuri până la nivel birou în Comandament de Armă (șef Birou Valorificări la Extern din cadrul Comandamentului Logistic Întrunit), perioadă în care am participat la acte decizionale și manageriale, am gestionat cu succes activităţi din domeniul Asigurării Tehnice cu Armament şi Muniţii, fiind numit, de către Ministrul Apărării Naționale, în Comisia de Evaluare a Tehnicii Militare la Extern. Am lucrat aproape în toate structurile ierarhice ale Ministerului Apărării Naționale, ajungând până la nivel de Minister, obținând gradul de colonel-inginer.

Consider că am oarece experiență în ceea ce privește tehnica militară, ceea ce îmi conferă dreptul să afirm, fără a greși, că în ultima perioadă, aceasta  “a suferit” o dezvoltare aproape exponențíală.

Tehnica militară e parte integrantă a războiului și știm că războiul aduce întotdeauna distrugere și moarte. Nimic nu poate justifica uciderea unei persoane, pentru că orice viață e sacră. Chiar și cele mai bune motive, stropite cu sânge, devin doar ambiții ipocrite nedemne de a exista în lume. De aceea cred că evoluția tehnologiilor militare nu duce spre ceva bun, nu duce spre o lume în care pacea să fie asigurată.

  • Ne putem aștepta la o altă carte în viitor?

     De aproximativ 6 ani fac parte dintr-un colectiv de oameni de cultură ai Județului Vâlcea, în frunte cu domnii Gheorghe Deaconu, Emilian-Valentin Frâncu și Eugen Petrescu, care s-a ocupat de publicarea Enciclopediei Județului Vâlcea (vol 3)- Așezările rurale. Cartea prezintă o sinteză fundamentală pentru identitatea și personalitatea culturală a spațiului vâlcean. Sperăm ca în maxim două luni de zile, aceasta să vadă lumina tiparului.