Recenzie Dincolo de timp, Dincolo de cuprins de Arina Avram

Recenzie Dincolo de timp, Dincolo de cuprins de Arina Avram

Dincolo de timp, dincolo de cuprins spune povestea lui Florin Stamate, un tânăr orientat spre cunoaștere, condus de o dorință admirabilă de a se descoperi pe sine, de a-și afla menirea și scopul său în viață. Acesta se află într-o prelungită neliniște, cauzată de întrebările existențiale pe care le formulează, fără a găsi însă răspuns. Nici situația materială înițială nu îl ajută pe Florin, adăugând grija banilor pe lista problemelor sale. Tentativele lui antreprenoriale îi complică viața, fiind pus în nevoia de a face împrumuturi de la cămătari cu dobânzi uriașe și condiții neavantajoase pentru a ține afacerea în viață. Lipsa de experiență și plățile întârziate ale clienților îi cauzează mari probleme, dar el rămâne cu speranța .

Cele aproape șase sute de pagini vădesc complexitatea acestui roman, scris într-un mod deosebit, pe perioada a aproape jumătate de secol, dar și foarte bine documentat, pentru a ilustra verosimil ambianța unor vremi de mult trecute. Pe de-o parte îl avem pe Florin, ce reprezintă prezentul, pe de altă parte o avem pe Zizi, care este protagonista unei povești dramatice în trecut.O iubire ce pare imposibilă, ca din basme transpusă într-un roman realist este și elementul ce crează suspans și intrigă, dând naștere unor curiozități ce sunt parțial satisfăcute până la final. Obsesia lui Florin Stamate pentru enigmatica Zizi deshide drumul spre lumea inedită în care aceasta trăiește.

Mi-a plăcut în mod deosebit cum a fost creată legătura dintre prezent și trecut prin Florin, care este liantul acestei “povestiri în ramă”, ce își pierde rama pe parcurs. Dincolo de timp, dincolo de cuprins are un ritm domol, dar alternanța dintre planuri și cronologia evenimentelor conferă dinamism. Este genul de lectură care îți deschide mintea și sufletul, care îți captează atenția până la final și care nu te dezamăgește indiferent de preferințele literare.

Descrierea cărții Dincolo de timp, Dincolo de cuprins de Arina Avram

Dincolo de timp, dincolo de cuprins, un roman clasic, pe care odată ce începi să îl citești, nu-l mai poți lăsa din mână. În spatele titlului sunt povești de viață palpabile, fapte autentice, în care unii dintre noi se regăsesc, arătându-ne calea spre izbândă și izbăvire. Imaginile curg una după alta, într-un ritm alert și incitant, faptele prind viață și ne țin statornic cu sufletul la gură, transformând cititorul din martor într-un participant implicat profund emoțional sau într-un captivat și uimit spectator în fața derulării unei proiecții cinematografice de valoare. Cei care uită trecutul sunt condamnați să-l retrăiască. Asta trebuie să aibă mereu în minte toți care seamănă ură, dezbinare și dureri proprii, până la urmă. De aici a plecat această carte. Romanul este o parabolă, ilustrarea dictonului că viața te poate distruge, însă nu te poate înfrânge. Mai există întotdeauna o șansă, când crezi că ai epuizat-o pe ultima,

Interviu cu Arina Avram

La ce vârstă ați descoperit pasiunea pentru scris? Ați început să scrieți proză ? Sau poezie?

Încă din copilărie, la vârsta de 7-8 ani, nu citeam basme, preferam să le creez eu. Știam să scriu de dinainte să intru la școală, datorită bunicului, învățător. Eram în clasa întâi când am pus pe hârtie niște povestioare. Au fost primele mele scrieri. M-am născut cu obsesia creației în sânge și cu atracție nebună față de cărți. În clasele primare, citeam deja romane clasice și voiam, obsesiv, să scriu romane. Nu știu de ce, nu pot să explic. M-am născut cu nevoia asta! Mama, absolventă de Filologie, nu mi-a cultivat deloc chemarea. Ba dimpotrivă! Auzeam în casă numai avertismentul că drumul spre literatură este o fundătură, din start. Tata, cu pregătire realistă, nu m-a vrut decât tobă de matematică. Trebuia să citesc numai pe ascuns. Când am început să scriu primul roman, eram în clasa a V-a, inspirată de viața unui unchi al mamei, cu un destin absolut extraordinar. Scriam în franceză, de teama părinților, care vedeau în acest început timid o adevărată nebunie. O lipsă de preocupare pentru școală, o neserioasă pierdere de timp. Am continuat, în ascuns, erau desigur niște stângăcii, dar în care puneam tot sufletul. Ani și ani am tot scris la această carte fundamentală pentru sufetul meu. Schimbam mereu caietele, o luam de la capăt, pornind de la aceeași poveste. Știam că nu voi putea să o public niciodată, că era o epocă în care destinul unui aristocrat nu numai că nu interesa pe nimeni, dar chiar ar fi fost o nesăbuință să-l propun la vreo editură. Însă ceva mă făcea să nu mă opresc, ca o vrajă irezistibilă. Între timp, ai mei m-au forțat să fac o facultate realistă, total nepotrivită ființei și aspirațiilor mele, care mi-a rănit adânc sufletul. Am pierdut cinci ani din viață, cu singura bucurie de a scrie pe furiș, mereu și mereu, schimbând caiet după caiet, același roman, pe care l-am intitulat, în faza inițială, ”Căsătoria omoară dragostea”. De asemenea citeam literatură în neștire. Nu știam când voi termina primul roman, dar nici nu aveam de ce să mă grăbesc. Pentru toată lumea, acea epocă era fără de moarte… Și totuși a venit 1989 și eu m-am deșteptat într-o zi la realitatea mult visată, de neconceput până atunci. S-a trezit în mine, invincibil, sentimentul răzvrătirii. Am decis să iau viața de la capăt, să fac o altă facultate, care să-mi deschidă porțile spre literatură, să-mi împlinesc visul pe care nu-l pot disocia de însăși intrarea mea în această lume. Îl am dintotdeauna în celule, în carne, în suflet, în fiecare respirație. Nu m-am mai dus însă la Filologie, fiindcă știam din biografiile scriitorilor că mai toți au fost ziariști (Hemingway, Kazantzakis…Caragiale, Eminescu etc). Așa că am ales Facultatea de Jurnalistică, dând din nou examen de admitere, trăgând bilete lalolaltă cu niște copii, pe lângă mine, ca vârstă. Am îndurat și asta! Totul era să public. Versuri scriu de la 12 ani, o dată cu primele sentimente naive. Însă dintotdeauna am fost mai atrasă de proză, chiar dacă o amprentă de stil liric se simte permanent în scriitura mea.

Înțeleg că ”Dincolo de timp, dincolo de cuprins” este romanul de suflet. Dintre celelalte 13 cărți care ar fi cartea preferată?

Da ”Dincolo de timp, dincolo de cuprins” este romanul meu de suflet. Este ”copilul” preferat dintre scrierile mele, fiindcă este prima creație, încheiată abia după alte 13 cărți. Deși pare incredibil, este romanul începuturilor pe care nu l-am putut finaliza decât după o muncă de Sisif! În afară de acest roman, cartea mea preferată este ”Coincidența ca număr de aur”, un roman cu accente autobiografice, creat într-o perioadă în care maniera de a scrie s-a maturizat. Un roman în care apare în premieră absolută o ipoteză legată de coincidențe la care absolut nimeni, nimeni nu s-a gândit până acum. Am pornit totul de la coincidențe, fiindcă mie mi-au marcat viața la modul autentic. Recent am descoperit că a fost tradus în engleză, fără știrea mea, și mă gândesc că fascinația pentru rolul pe care coincidențele îl joacă în viețile noastre a atras.

Fiind un roman de dimensiuni mari, complex, se înțelege motivul pentru care ați lucrat la el mai mulți ani pentru a-l perfecționa. Au existat obstacole în acest parcurs dificil?

Da. Am început acest roman pe când eram în clasa a V-a, inspirată după un caz real. Desigur, erau încercări naive, cum am spus și anterior. Era absolut imposbil să-l duc la capăt la acea vreme. Am reluat tema de nenumărate ori și mereu m-am poticnit. Ani și ani a trebuit să revin și să-l rescriu. Nu cunoșteam o mulțime de lucruri din epoci trecute și a trebuit să citesc o bibliotecă de cărți ca să aflu. Exagerez, însă foarte multe lucrări a trebuit să parcurg pentru a cunoaște trecutul. De multe ori, glumind, spuneam colegilor care mă întrebau unde plec în vacanță că mi-am luat bilet cu destinația Interbelic, sau înainte de Marile Războaie. Concedii întregi le-am sacrificat pentru a descoperi, în detaliu, cum se trăia în acele perioade. Mi-e și rușine să fac un calcul la cât de mulți ani mi-au trebuit pentru a finaliza în sfârșit acest roman, cu conținut ușor sensibil. Dar fascinant și puternic, cu totul și cu totul neobișnuit. Nu aș vrea să fiu lipsită de modestie, dar cred că ar putea să fie transpus într-un film de Hollywood. Însă ca să ajung la final a trebuit să sacrific incredibil de mult timp pentru studii ale unor evenimente esențiale din istorie.

Având în vedere că aveți experiență atât ca jurnalist, cât și ca scriitor, care dintre profesiile practicate vi s-a părut mai dificilă și de ce?

De când m-am născut nu am avut decât un singur țel în viață: de a scrie romane. Jurnalismul a venit ca o necesitate, fiindcă nu se poate trăi din scris. Mulți scriitori celebri au trebuit să recurgă la acest subterfugiu. Chiar dacă nu îți place, faci o meserie bazată tot pe scris. Ți-e greu să te încadrezi în tipare, să scrii alb, dar trebuie un salariu.

Pe lângă scris, care este mai mult decât o pasiune, ce alte pasiuni aveți?

În primul rând sunt pasionată de muzică. Așa cum am foarte mare ușurință să creez povești, romane, uluitor de multe, încât nici nu am timp să le pun pe hârtie și sunt nevoită să le abandonez, la fel de facil îmi vin în minte cântece. Am multe creații muzicale, dar nu le-am făcut publice. Pentru că părinții nu m-au dat să învăț un instrument, creez muzică doar după ureche. Totuși pot să le țin minte și am avut ocazia să le cânt unor profesioniși care le-au scris notele. Sunt piese de muzică ușoară, dar îmi vin în minte și pasaje muzicale complicate, fragmente de simfonii. Nu vreau însă să mă complic în a încerca să fac ceva public din creațiile muzicale, deși multă lume le apreciază. Muzica e doar o pasiune și atât. Și o altă pasiune sunt florile.

Știm din statistici că românii citesc puțin. Cine și cum ar putea schimba asta?

Perfect adevărat și regretabil. În alte țări încă se citește. Nu știu de ce noi am rămas în urmă și e păcat pentru dezvoltarea și sănătatea minții și a sufletului la întreaga suflare. Numai cărțile pot să ne dea aripi, sunt cei mai buni prieteni care ne ajută să alegem cel mai bun drum în viață, să învingem ignoranța, să dobândim distincție și înțelepciune. De vină este asaltul mediatic, ușurința de a privi filme și de a ne amuza pe rețelele sociale. Desigur schimbarea trebuie să vină în primul rând din noi înșine. Să ne dăm seama că numai cărțile ne pot șlefui cu adevărat și ne asigură un bagaj de cunoștințe indispensabil în viață. Apoi desigur este păcat că nu există promovare pentru cărți. Presa preferă să facă reclamă tot filmelor. Ar trebui, la nivel de autorități, să fie oferite facilități, sau chiar avantaje, celor care promovează cărțile, culturii, în general, fiindcă numai astfel o țară are viitor. Să existe fonduri pentru publicarea și încurajarea scriitorilor români. Ar trebui dezvolată cinematografia, filmele originale, fiindcă acum există tendința de a căuta cărțile după care s-au făcut ecranizări memorabile. Dar la noi nu s-a auzit de meritocrație, nimeni nu se preocupă de calitate și valoare. Am propus la o televiziune un serial de emisiuni după cartea mea ”Femei celebre. Mică enciclopedie”, prefațată de profesor doctor Neagu Djuvara, care s-a vândut în șase ediții. Nici nu au vrut să audă, dar au preluat ideea și au făcut un serial ”Mari români”, după un format străin, pentru care au plătit licența la greu. Iar la episoadele depsre românce mențioanu la bibliografie cartea mea. În loc să facă serialul original după cartea mea. Acum cartea mea se vinde în toată lumea sub formă de ebook! Așa putea să se vândă și serialul lor. Dar, nu, la noi, nu sunt promovați scriitorii români! Nimeni nu vrea să-i promoveze. Am scris o carte pentru copii superbă, ”Poveste de nea”, inspirată după actorii și dansatorii din filmul ”Șatra” pe care i-am văzut într-un spectacol la Poiana Brașov. S-a vândut ca pâinea caldă după ce a fost publicată de Editura Ion Creangă (când încă mai exista!). Nimeni nu s-a gândit să facă un film- feerie pentru copii, cu muzică țigănească (avem și noi cântăreți și dansatori destui). Povestea nu are nimic comun cu filmul decât ideea de dansuri țigănești. La mine e cu totul altceva. Ar fi putut să se facă un film extraordinar. Dar pe nimeni nu interesează. Nu se vrea nimic original. Decât niște seriale copiate după străini pe la unul-două posturi de televiziune. Și atunci cum să trezești interesul românilor să mai citească autori români? Sper că romanul ”Dincolo de timp, dincolo de cuprins”, care are o acțiune alertă, încât nu mai poate fi lăsat din mână până la ultima pagină, după cum zice editura, să trezească interesul cititorilor. Răspunde la niște întrebări pe care fiecare dintre noi și le pune, cum ar fi: De ce nu știm de ce ne-a creat Dumnzeu? De ce nu știm dacă există extratreștri sau universuri paralele? Este atât de profund și plin de învățăminte, șocant și totuși bine fundamentat, include fapte absolut reale care ne fac cinste ca nație, cum ar fi eroismul din Primul Război Mondial.